Încerc să mă gândesc cum să vă recomand acest roman. Mai ales că e încadrat la Urban Fantasy, categoria care până acum mie îmi displăcea total. Mai citisem Regele șobolan de China Miéville și cam atât. Știu că Urban Fantasy are de-a face cu vampiri, vârcolaci, vrăjitori și multe creaturi ciudate care se perindă, în general, prin lumea noastră contemporană, însă tematica facil-lacrimogenă a multor astfel de scrieri nu prea m-a făcut să mă apropii de vreo serie de acest gen. Și atunci, cu siguranță mă veți întreba, ce e diferit la Nori de furtună?
Nu știu să răspund precis la această întrebare. Avem ca personaj central un vrăjitor, Harry Dresden, singuratic, deseori irascibil, care trăiește singur, alături de o pisică dolofană și un craniu pe post de wikipedia. Vrăjitorul nostru are un birou la care poate fi găsit și angajat pentru diverse cazuri particulare, deseori e falit și câștigă mai mult de pe urma postului de consultant pentru poliție decât de pe urma anunțurilor din Pagini Aurii. Evident, atunci când preia un caz, intră foarte repede într-o mulțime de situații care mai de care mai dificile și de nerezolvat. Ah, și de cele mai multe ori aproape mortal de periculoase :)
În Nori de furtună rezolvarea unui caz pentru poliție – crime ciudate, apariția unui nou drog pe piață pare să ducă, treptat, spre trecutul său – unul nu foarte curat și nu lipsit de acuzații dure, dar și spre un aparent banal caz de a găsi un soț plecat de-acasă, soț care cocheta cu magia neagră și care se dovedește în cele din urmă mai mult decât un simplu amator.
Harry Dresden pare decupat dintr-un roman noir, deseori ghinionist, gentleman de modă veche, nefericit, cu un trecut tulbure și un viitor asemenea. Jim Butcher scrie un roman care are suficiente momente stereotipice sau kitsch, însă autoironia, umorul negru, desele referințe la cultura pop fac din Nori de furtună o carte perfectă pentru o seară plictisitoare. Credeți-mă pe cuvânt, romanul acesta nu te plictisește deloc. Așa că abia aștept să pun mâna pe următorul volum din serie.
