Devenit atât de celebru încât a fost transformat în roman-manual pentru a fi livrat rezistenței din spatele liniei frontului, Nopți fără lună e totuși un roman care suferă de pe urma tezismului, dar și a ambiției scriitorului de a da un roman la limita minimă a construcției, mai degrabă piesă de teatru decât roman.
Povestea e simplă: un mic de provincie este cucerit rapid de câteva trupe de elită ale armatei adverse. Orașul nu prezintă o mare importanță, exceptând minele sale necesare efortului de război. Din context, poți bănui că e vorba de un oraș belgian, poate francez, cucerit de nemți. Treptat, apar în scenă ofițerii nemți, orgolioși, bine instruiți, unii fără experiența primului război mondial, destul de civilizați, prezentați cu bune și rele, însă într-o lumină deseori favorabilă. În opoziție, primarul, câțiva orășeni, unii muncitori în mină. La mijloc, unul dintre cetățenii de bază ai orașului, trădător, cel care scoțând trupele din oraș la instrucție chiar în momentul atacului, favorizează cucerirea rapidă. Contextul e sumbru: veștile care circulă anunță cucerirea treptată a țării, înfrângerea rapidă și necesitatea colaborării. Opoziția fățișă sau nu duce la condamnări rapide la moarte.
Tensiunea dintre cele două grupări înaintează mocnit, însă sigur. Rezistența, deși doar mimată, ici-colo câte un caz particular, devine din ce în ce mai palpabilă. Forța de ocupație, orgolioasă, sigură pe ea, simte dintr-o dată că nu se află într-un oraș ocupat și sigur, ci într-o zonă de conflict, în mijlocul teritoriului advers. Crește numărul actelor de sabotaj, actelor eroice, dar și al pasajelor cu diverse discursuri despre patriotism, rezistență, război, etică, morală. Romanul se termină optimist, sugerând victoria rezistenței, însă personajele centrale, majoritatea, vin din rândurile ofițerilor nemți față de care autorul are o simpatie fără urme de îndoială.
Un roman-piesă de teatru, cu un fir narativ minimal, cu o confruntare mai degrabă filosofică, însă un roman care probabil încurajează pe cei care caută dreptatea și calea luminoasă, indiferent de tabăra în care se află. Nu intră pe raftul meu de cărți preferate în cazul lui Steinbeck, însă e un bun roman-școală.
