Atunci când copilăria ți-e definită de reguli stricte iar locurile de joacă sunt încetul cu încetul acoperite de betoane înveți repede că fericirea constă în găsirea unor metode inventive de a încălca aceste reguli, indiferent care ar fi ele. Christiane F. are numai doisprezece ani când se apucă de droguri și, dacă la început o face doar din curiozitate și pentru a se simți acceptată, curând ajunge să fie dependentă de heroină. La treisprezece ani ea devine unul din copii staționați la Bahnhof Zoo, unul din locurile din Berlin unde puteai face cu ușurință rost de o doză, loc de întâlnire al dependenților dispuși să facă orice pentru încă un trip. Atunci când devine foarte clar că a ajuns să fie dependentă, prostituția pare a fi singura metodă prin care poate face rost de bani pentru a nu intra în sevraj.

După repetate încercări de a se lăsa de droguri, Christiane realizează faptul că e aproape imposibil să reușești atunci când întreaga societate te marginalizează și nu ai nici un motiv să rămâi „clean”. În anii ’70 heroina făcea ravagii în numărul tinerilor din orașele mari ale Germaniei iar statul nu reușea să facă față. Instituțile responsabile cu oferirea de ajutor tinerilor dependenți  își pierduseră și ele orice speranță tratându-i cu indiferență. Într-un astfel de context în care mediul în care trăiești este mai dăunător decât drogurile de care abuzezi, Christiane se luptă cu dependența fiind nevoită să privească cum heroina distruge încetul cu încetul viețile celor din jur.