Excelent prozatorul acesta italian pe care abia acum îl citim în limba română, deși bârfele l-au făcut celebru înainte de traducere, zicând unii că l-am avea în față pe soțul Elenei Ferrante. Lucru care contează mai puțin, dar care dă culoare, trebuie să recunoaștem, biografiei autorului.

Născut în 1943, prozatorul nostru napoletan a scris o mulțime de romane, unele ecranizate, și a câștigat deja în 2001 un premiu Strega. Romanul de față, unul dintre romanele sale recente, prezintă istoria unei relații de-o viață, în câteva momente importante ale sale. O relație de căsnicie eșuată, apoi refăcută, asemeni nodurilor ciudate la pantofi pe care le face soțul Vandei și Sandro, fiul lor, imitându-și tatăl. O relație cu multe tensiuni, infidelități, violență casnică și mai ales ură. Ură rostită cu voce tare și o furie cumplită despre care vom citi la începutul romanului în scrisorile Vandei către soțul fugit de acasă. Apoi o furie mocnită, ascunsă între micile gesturi uzuale, casnice, dar nestinsă de-a lungul anilor, așa cum vom afla pe măsură ce citim și pătrundem în istoria familiei.

Domenico Starnone își contruiește bine romanul, lăsând fiecare voce implicată în familie să-și prezinte propria mărturie. Mărturiile nu seamănă între ele și drama crește pe măsură ce trece timpul și fiecare dintre cei implicați păstrează propria imagine traumatică asupra evenimentelor care au dus la destrămarea familiei pentru o perioadă de câțiva ani. Un eveniment catastrofal în istoria familiei, care deși a fost corectat în timp prin reîntoarcerea tatălui, a schimbat relațiile dintre soți și copii pentru tot restul vieții.

Un roman cu personaje puține, intim, aproape închis între pereții locuinței părăsite de tată, locuință care se va schimba de-a lungul timpului însă va prelua obiectele, fotografiile și mărturiile „crimei” din trecut: un roman despre suferință, despre vină și despre o iertare care nu vine niciodată.