„Şostakovici ştia că a face artă pe seama morţii şi despre moarte era «ca şi cum ţi-ai şterge nasul pe mânec㻓.

Nimicul de temut este un amestec cât se poate de interesant şi gustos de memorialistică, literatură, filosofie, eseu şi gândire critică, un fel de porc cu ciocolată pentru cei ale căror gusturi nu se avântă mai departe de nişte şniţele cu cartofi, un fel de Dominion, pentru cei care au jucat toată viaţa şeptic, iar comparaţiile nepotrivite pot continua. Rememorând experienţele din preajma morţii celor dragi, Barnes ajunge, inevitabil, să vorbească (poate cam prea mult) despre familia sa, despre ce îl deranja şi ce nu, despre momente desprinse parcă dintr-un jurnal al scriitorului, dintr-unul al cititorului şi, uneori, dintr-unul al ruşinii. Latura memorialistică nu se opreşte la limita autobiografiei fragmentare. Barnes le vorbeşte din jurnale altor scriitori şi le povesteşte vieţile, trăirile şi morţile. Îi găsim pe Somerset Maugham, pe Daudet, Toulouse-Lautrec, Montaigne, Hemingway, Şostakovici, Ravel, Stravinsky, Camus, Wittgenstein, Russell, un pomelnic demn de o cultură generală, e adevărat, uşor morbidă, dar stufoasă şi solidă.

Citatul preferat? „Să Vezi Furia Ateului Ȋnviat. Iată o dilemă graţioasă, pe măsura filosofului care neagă existenţa lui Dumnezeu: preferi să nu fie nimic după moarte şi să vadă toţi că ai avut dreptate, ori să ai o surpriză minunată care însă îţi va distruge reputaţia“.

Iată, printre altele, unde se ascundea acel abominabil nimic de temut!