Romanul Narcis și Gură-de-Aur relatează istoria a doi prieteni: Narcis, tânărul profesor într-o școală monahală și Gură-de-Aur, elevul ce ajunge în acea instituție în pofida voii sale, neavând în fond vocație monastică. Cei doi sunt întruchiparea conceptului contrariilor care se atrag, dar în același timp se și completează reciproc. Aceasta face ca între ei să se înfiripe foarte repede o prietenie atât de puternică încât fiecare reușește să citească în sufletul celuilalt. Astfel, Narcis îi descoperă lui Gură-de-Aur că sufletul său nu este făcut pentru viața pustnicească și că își va găsi rostul vieții doar călătorind și trăind ca un aventurier, fapt ce se va adeveri întocmai, Gură-de-Aur transformându-se cu sau fără voia lui într-un Don Juan rural, dar totodată aflându-și sensul vieții în arta sculpturii. În tot acest timp, Narcis rămâne în mănăstire și datorită destoiniciei sale devine abate. Spre finalul istorisirii drumurile lor se reîntâlnesc, dar nu pentru mult timp.
Narcis și Gură-de-Aur poate fi citit și ca un roman al paradoxurilor. Dintru început frizează paradoxul din jocul numelor: Narcis ar fi trebuit să fie vagabondul și Gură-de-Aur, sfântul. În roman, lucrurile stau exact pe dos. Apoi, personalitățile celor doi sunt de asemenea paradoxale: Narcis, apare ca tipul cu rădăcini adânc înfipte în pământ, dar cu aripi ale spiritului ce caută să pătrundă cât mai în profunzime tainele cerești; iar Gură-de-Aur este dezrădăcinatul prin excelență, dar având în gând o singură obsesie: figura mamei ce îl va călăuzi pe toată durata vieții sale. Se poate trage concluzia că pentru Hesse, ca și pentru Kierkegaard, paradoxurile dau sens adevărat vieții, tocmai prin învăluirea oricărui fapt aparent comun într-o mreajă de neînțeles, aspect esențial pentru cei însetați de taine și de esențe.
