Volumul este o colecție de povestiri din tinerețile autorului, povestiri din perioada comunistă, atât din sfera literar-artistică, cât și din zone mai puțin creative – cum este cea despre goana după măsline cu sâmburi și episoadele intitulate sugestiv eros în socialism. Groșan își pregătește cititorul, anunțându-l în introducere că ”Nu fac parte dintre acei scriitori care consideră că orice întâmplare mai interesantă, trăită sau auzită de ei, trebuie trecută în literatură” și că, atunci când a fost rugat să pună pe hârtie toate poveștile pe care le spunea, cum altfel, la chefuri cu prietenii, a considerat că ”farmecul oralitățiiși al imaginii celui care vorbește (interpretează) se poate pierde iremediabil, atunci când din tot spectacolul nu rămân decât vorbele transcrise”.

Felii de lămâie mă duce cu gândul, acum, la filmulețele cu bebeluși care mănâncă, strâmbându-se, din lămâi. Așa și eu: unele întâmplări m-au întristat, altele m-au speriat, unele mi se par vise, dar aș mai răsfoi-o măcar o dată și aș reciti cu drag câteva povești. M-am regăsit în cititoarea „ilegală” de scrisori și-n femeile care văd toate detaliile. M-au amuzat spărgătorii de sticlă și ghinionistul cu foarfeca pe sub tricou. M-au întristat frunzele și melodiile la pian.

Uneori mai coborâm din realitatea proprie în a altora și sunt cărți pe care le citești și te identifici cu personajele, fiindcă stilul îți permite să îți dai jos hainele de critic și să intri în poveste. M-au cucerit candoarea lui James și inteligența lui Bob. M-a cucerit cartea. Unii vor zice că această carte, scrisă în fond la sugestia unui agent literar, este de fapt un mod de a transforma o poveste, reală și tristă până la un punct, apoi plină de bucurie, într-o poveste de succes, de pe urma căreia s-au făcut bani. E adevărat, cartea a avut succes, se vinde bine, povestea a devenit cunoscută, s-a deschis și un bar după numele lor, însă asta nu știrbește cu nimic din plăcerea lecturii și din intensitatea trăirilor.