Căpitanul Mihalis este un roman zguduitor prin profunzimea, prin teme, subiecte, prin curajul scriiturii, prin destinele zugrăvite în el, prin poveștile atât de omenești. Trăiești cu personajele, înțelegi de ce se zbat atât, te înfurii odată cu ele sau le disprețuiești. Atât de bun este autorul, încât de trage după el în poveste. Chiar dacă este obositoare pe alocuri, lectura acestui roman îl va răsplăti din plin pe cititorul atent și dedicat.

Având o dinamică oscilantă, cu puncte de maximum şi de terminus inserate, subtil, în prima parte, şi cu o mărturisire menită să facă lumină în viaţa eroinei, în cea de-a doua, romanul pune pe tapet drama unei mame-surogat ce-şi vede pruncul în braţele femeii cu care încheiase un anumit pact, şi al cărui tată era soţul mamei adoptive. Având pe fundal febra primilor ani ai Celui de-al Doilea Război Mondial, povestea poartă amprenta tulburărilor care cuprinseseră Franţa, a ocupării Parisului de către armata celui de-al III-lea Reich şi a dezbinării relaţiilor de familie.

Deși poate părea amenințător din cauza dimensiunii, romanul este, în ceea ce mă privește, un instrument inteligent de a pătrunde și mai adânc în subteranul uman (nu că am avea acces așa cum ne-am dori). Probabil că autorul n-a decis ca scopul cărții să fie umorul necontenit al cititorului, adică nu vă așteptați să fie o carte dedicată consumului de bere și de semințe; am un sentiment că Hašek a scris-o pentru a arăta lumii cum patriotismul se ofilește cu fiecare zi petrecută pe front, cum omul se transformă într-un biped cu creier înecat de frica morții.