Încă un volum care confirmă calitatea de netăgăduit a colecției de memorii și jurnale editată de Humanitas. Un volum de memorii de război, deși mai degrabă jurnal de captivitate. Căpitanul Dumitru Păsat capătă în paginile sale aura unui pesonaj curajos, orgolios, cinstit, cu frică de Dumnezeu. Nimic din ceea ce ne este povestit nu ne îndreptățește să-l contrazicem, deși poate că orgoliul celui care povestește e destul de pregnant în fiecare pagină scrisă. Însă sunt și destule pagini în care căpitanul își recunoaște greșelile sale sau greșelile militarilor aflați în subordinea sa.
Amintirile din volum cuprind perioada 1941-1945, dar mai ales crunta luptă de Cotul Donului (aproape de Stalingrad), când Dumitru Păsat alături de alți 150.000 de soldați și ofițeri români cad prizonieri. Multe detalii importante pentru istorie, mai ales militară. Însă multe detalii care explică, poate, înfrângerea suferită de armata română: ofițeri corupți, interese politice mai mari decât realitatea din teren, dezorganizarea armatei, lipsa sprijinului real acordat de armatele aliate etc. Toate aceste informații, scrise cu acuratețe de Dumitru Păsat, pot da o imagine destul de coerentă a realității românești din al doilea război mondial.
Paginile despre captivitate sunt deosebit de dure. Armata rusă a respectat prea puțin convențiile internaționale la care aderase, așa că lipsa hranei, a hainelor, jafuruile și crimele constante, lipsa apei potabile, marșurile forțate sau transportul în vagoane ale morții, frigul și populația potrivnică au decimat prizonierii la fel de repede ca luptele în linia întâi.
Un volum de memorii recomandat tuturor cititorilor. Mi-ar fi plăcut să citesc așa ceva în liceu, de pildă, în paralel cu lecțiile de istorie. Astăzi se poate și sper ca acest volum să fie citit de cât mai mulți tineri.
