Matei Brunul este, de fapt, personajul central al romanului, un erou fără memorie, fără trecut, în plin deceniu stalinist. Acesta este urmărit în două planuri narative: unul de dinainte de accident, capitolele fiind axate pe anchete, detenţii, pasaje care ne dezvăluie cum era personajul înainte să-şi piardă memoria, dar şi relaţia sa cu marionetele, şi unul de după accident, în care Matei nu se desparte de păpuşa sa de lemn şi în care devine marioneta lui Bojin şi a Elizei, instrumente ale Partidului, care vor să-l transforme în Omul Nou. Romanul ilustrează excelent, pe un ton detaşat, impersonal, criza identităţii personajului, plasat într-un context în care aceasta apare cu tuşe puternic îngroşate. Lucian Dan Teodorovici reuşeşte să creeze un personaj bun şi cald, pe care ajungi să-l iubeşti, atât de real e sentimentul încât, dacă ţi-ar întinde mâna din carte, l-ai prinde cu putere şi l-ai urma fără ezitare.