Scris pe două planuri, unul al prezentului şi celălalt al trecutului, un trecut sumbru de care protagonistul ajunge să se simtă deposedat din cauza unei amnezii, ultimul roman al lui Lucian Dan Teodorovici este aşa cum îl aşteptăm. Cu acea „coloana vertebrala” de care au nevoie romanele bune pentru a-l prinde pe cititor, a-l scoate din găoacea sa şi a-l preda unei lumi noi, una ficţională.
Matei Brunul este un roman despre perioada dictatorială, este un roman despre victimele şi călăii acelei perioade, despre supravegherea individului, a privării de libertate, atât de gândire, cât şi libertatea fizică, despre cum istoriile mari influenţează istoriile mici, personale. Tonul grav sau serios este, pe alocuri, întrerupt de amintirea pieselor cu marionete, o alegorie la ceea ce s-ar numi a da viaţă.
Ca în spectacolele cu păpuşi, cel care mânuieşte trebuie să coordoneze mişcările marionetei. Avem nevoie de două personaje, unul iscusit, care să îndeplinească munca de manipulare, şi unul slab, care să se lase în voie, atârnat de sforile unei vieţi ivite ad-hoc. Ca în spectacolele cu păpuşi, cel care mânuieşte nu trebuie să aibă neapărat un chip, acesta poate sta în umbra acţiunilor celui mânuit. Ca în spectacolele cu păpuşi, cel mânuit renunţă, de parcă n-ar fi în cunoştinţă de cauză, la o cale proprie, altminteri în afara sforilor, orice legătură sau cunoaştere a înconjurătorului fiindu-i refuzată.
Aşa cum afirmă istoricul german, Reinhart Koselleck, este foarte uşor a-i clasa pe ceilalţi drept duşmani după criteriile propriii. Există o serie de forme de includere şi de excludere ale individului în societate. A-l cataloga pe celălalt drept neom este pentru a te legitima pe tine un soi de supraom. Egalitatea indivizilor se pierde în contextul dizolvării atributelor. Locul Providenţei ca instanţă ultimă este luat de umanitate, de societatea care s-a autoproclamat atât obiect, cât şi subiect al propriei istorii.
Centrul de greutate al romanului este, într-o oarecare măsură, pierderea de sine a omului şi reintegrarea într-un sistem impus. Matei Brunul se trezeşte calcând pe aceiaşi paşi, pe aceeaşi cărare bătătorită, dintr-un fel de impuls sau reflex pe care-l are omul în modul de a-şi încerca existenţa. Omul este un anonim al destinului, însă un important pion al sistemului. Integrarea şi supunerea trebuie să facă parte din firea sa. Întotdeauna, individul trebuie să se supună unei naturi mai presus decât el, trebuie să fie fidel, să creadă şi să respecte.
Matei Brunul ajunge omul pur, prin aceea că uită, îi sunt şterse complet din memorie două decenii, printre care unul dintre ele cel în care este forţat sa suporte o penitenţă greu de imaginat. El nu numai că uită tot ceea ce a trebuit să suporte din cauza sistemului, ba chiar uită ce presupune acest sistem, trezindu-se ca nou într-o dimineaţă în urma unui accident. Se trezeşte la vârsta de 37 de ani, cu amintiri proaspete de la 16 ani. Factorii care contribuie la recuperarea lui sunt o serie de minciuni, de informaţii cu porţia, de îngrădiri, de discursuri cu scop de a-l modela, a-l forma de la capăt. Omul cel nou ajunge o unealtă în mâinile binefăcătorilor săi, a prieteniilor angajate de partid, a unei iubite pe care i-o împrumută partidul. Omul cel nou trebuie modelat de altă mână de om, trebuie reintegrat cum integrezi o păpuşa de lemn într-un spectacol, de fiecare dată când mânuitorul are glasul şi mâinile pregătite pentru a-i coordona jocul.
Romanul Matei Brunul aduce încă o dovadă a faptului că atunci când nu eşti conştient decât de tine, o conştientă aşa-zisă superioară te poate scoate din lumea ta, din propriile gânduri, trăiri şi te predă, te face victima unei trăiri universal-istorice, a unei suferinţe generale, pentru a nimici acea nevoie personală de mântuire, de regăsire a sensului propriu.
