O carte care mulţi ani după ce o citeşti rămâne dinăuntrul tău că o fosilă incapabilă să se dezintegreze.Cartea despre care s-a scris un munte de cărţi, cartea despre care s-a scris în ziare, pe pereţii de la metrou, pe panglicile şerveţelelor, cartea despre care nu o să aflăm vreodată ceva. Şi nu fără temei. Poate doar dacă încurcălita viaţă (nici măcar atunci), ne va purta vreodată în preajma unei femei aidoma Emmei Bovary, în preajma cuiva care având jumătate de lume la picioare, la un moment dat şi din pricina unui temei nevăzut începe să investească fanatic în propria-i năruire. Asemenea fiinţe sunt păsări crepusculare şi să întâlneşti una dintre ele în lumea oamenilor vii nu e întotdeauna la îndemână. O dată în viaţa mea, s-a întâmplat să zăresc de departe şi printr-un geam spart umbra unei astfel de creaturi (lăudat fie Cel de Sus, doar umbra) şi ea a fost dispusă de la înălţimea timpului ei de granit să-mi acorde cinci minute. Iată-mă aşadar la masă sau la praful cosmic a ceea ce fost odată aşa ceva, covârşit de trac şi de praful nisipului din propria-mi căpăţână, în faţa acestei vietăţi ultime care nu se aşează niciodată la masă pentru că pentru ea scheletul lumii e înclinat la alte unghiuri şi aruncă alte unghiuri pe podea decât pentru ceilalţi oameni şi păsările cerului. "Să ne punem salopeta de lucru al tovarăşului Thalmann" fără ca gazda noastră să observe şi să invităm tiptil inutila introspecţie să ne fie oaspete. Primul lucru care ne frapează la femeia din faţa noastră (pe langă numele-i neobișnuit, o cheamă Rab), e incredibila ei frumuseţe (exterioară, e drept, cea interioară scapă acuităţii ochiului normal pentru că aceste fiinţe nu posedă îndeobşte nici o interioritate) care chiar şi pentru cineva deprins cu zăngănitul de poamană al ochilor dinaintea lucrurilor desăvârşite poate fi o piatră prea grea. Totuşi senzaţia de splendid nu poate atenua natura îngheţată a acestei frumuseţi care e detectabilă în colţurile ochilor (dacă ai iubi-o în colţurile acelea l-ai putea zări pe Diavol care te-ar saluta căscând) şi care e semn că ai în faţa ta o maşinărie inefabilă mai degrabă decât pe cineva dotat cu plămâni şi respiraţie. Al doilea şi al treilea simptom vin repede şi la pachet: dantura perfectă ("Nu uita detaliile să nu trebuiască să te întorci după ele") care pentru cineva care şi-a pierdut toţi dinţii în ultimul război e un lucru greu de pasat şi faptul că ai în faţă o fiinţă umană cu probleme serioase. Palidele noastre dileme (Am fost destul de respectuoşi cu bunica la ultima întâlnire? E versul pentru prietena noastră destul de bun, destul de prost şi cum poate fi el îmbunătăţit? – adevărul că nu poate) nu pot decât să pălească în faţă cuiva a cărui principală preocupare e măsluirea realităţii şi vinderea ei pe tarabă că vin veritabil. Al treilea lucru care frapează, e dezvoltarea nefirescă a laturii raţionale a acestei femei şi totala anemie a celei emoţionale. Fără îndoială, ea e capabilă cu oareşce efort să spună "Îmi iubesc soţul" dar în gura ei astfel de afirmaţie are aceeaşi încărcătură afectivă ca şi "Litrul de lapte a ajuns 50 de bani". Pe retur, latura ei raţională e o sabie orbitoare. Astfel de femei ştiu temeinic iar simţirea le incomodează. Ele întrec conceptual orice femeie din viaţa noastră (chiar dacă vid), sistemul lor mental e setat să înţepe mortal orice mai posedă cât de cât mişcare în dezorientatele-i membre fără antidot şi în formă agravantă. Astfel de femei nu întârzie niciodată şi pretind să nu li se întârzie, se exprimă clar, concis, (au oroare de prolix), transmit informaţia repede, complet astfel ca ea să poată fi folosită în secunda imediat următoare fie că e vorba de o conferinţă la New York fie de reţeta de prăjituri pentru vecina de alături. Citesc mult şi literatură de calitate. Tehnica lor în scris e impecabilă, cea de a minţi o depăşeşete pe cea în scris iar cea sexuală le depăşeşte pe ambele cu o milă marină (“Mă iertaţi, desuurile mele nu sunt asortate, mă grăbeam…” Emma Bovary către domnul Picochet). Primul lucru pe care îl află cel care o curtează (fără să-l creadă) e "Te voi înşela" iar cel cu care urmează să înşele "Te voi înşela şi pe tine". De obicei, nu cred în nimic (cazul fericit) dacă ar crede în ceva (Dumnezeu din Ceruri sau mântuirea) otrava lor ar fi infinit mai letală pentru că a potenţa neantul cu neant e un calcul rezonabil pe când a întoarce pe dos o ontologie şi a o pulveriza în neant e nesăbuinţă pură. Iată că a plecat. Să ne dăm jos brătelele tovarăşului Thalmann şi să privim în urma ei. Un amestec bizar de lucruri tari şi rafinate, pradă stihiilor ("Sunt un animal care se năruie şi din când în când trebuie adunat cu lopăţica din staţia de autobuz, de metrou, dintr-un subsol, o să vezi dacă ne mai vedem", "Te cred pe cuvânt, nu-i nevoie să fiu şi de faţă", "Lumea e o oglindă, am nevoie s-o parcurg ca s-o recuperez, să mi-o iau îndărăt", "Te-ai gândit de unde să începi?", "Aş putea începe cu tine dacă nu ai fi un prost aşa mare", "Mulţumesc frumos dar ţin la lamentabilitatea mea, e tot ce am", "Ar fi frumos ca eu să-ţi mulţumesc", "De ce ?", "Stai cu mine", "Nu mă costă nimic", "Pot face să te coste", "De ce nu încerci, atunci?", "Să nu trebuiască să mă întorc după tine", "De ce ai face-o?", "Sunt femeie, recuperarea muribunzilor e treaba mea, asta mi-a şoptit Dumnezeu în momentul Lui de confuzie", "Dumnezeu e doar un concept",”Slavă Domnului că nu-i doar şef de partid"...). Ce i-a lipsit până la urmă Emmei să nu eşueze? Ce i-a lipsit lui Robert Scott să se salveze de la Polul Sud (şi fiecare din noi poate fi Robert Scott): 11 kilometri adică foarte puţin. De ce eşuează? Pentru că vei putea oricând să-i iei unei fiinţe umane victoria ("Victoria aparţine proştilor" cum înţelept se exprimau Gellu Naum şi Radu Banciu, e drept, ei se refereau la teatru dar şi teatrul tot un fel de victorie este, a vizualului asupra conceptualului dacă vreţi) dar nu vei putea să-i răpeşti înfrângerea. Pentru că se va târî în patru labe după ea, aşa cum face Emma în final. Şi Karenina într-un final aidoma dar de altă natură.