Odată ce am închis cartea am început să caut opinii în stânga și-n dreapta. Unii spun că personajul principal din Istoria Insulei e insula în sine. Alții cred cu tărie că atenția e îndreptată asupra istoriei însăși. Iar alți câțiva spun că timpul e cel ce se ridică deasupra tuturor și deci, în mod clar, Evgheni Vodolazkin își continuă predica despre dimensiunea care îl fascinează de atâta amar de ani.
Adevărul e că mai toți au dreptatea lor, cum s-ar spune când nu ai chef să chibițezi la rândul tău. În Istoria Insulei, Vodolazkin se concentrează pe un petec de pământ inventat, înconjurat de ape și gazdă pentru un popor, apoi pentru două, apoi din nou pentru unul și tot așa. Timpul trece pentru locuitorii insulei, ba mai repede, ba mai încet. Lucrurile intră într-o ordine relativă odată cu apariția scripturii și a cuvântului scris. Și de pe aici preia Vodolazkin frâiele poveștii pe care o târăște până în prezent.
Istoria Insulei e un roman atipic, compus din cronici medievale, profeții reale sau inventate, mărturii și interviuri ale conducătorilor contemporani ai insulei. Și iar, ca în cazul Laur, roman pereche, simt că nu am cum să îi fac dreptate în patru paragrafe. Istoria insulei e un mozaic atent asamblat ce necesită la rându-i atenție la detalii din partea cititorului. Numai așa poți prinde urmele de umor, discrepanțele între mărturii și dimensiunile deseori machiaveliene de printre rânduri.
Astea fiind zise, Vodolazkin optează pentru o proză chiar mai monotonă decât în Laur, iar sclipirile sunt ceva mai rare. Dar aici nu prea contează, romanul oferă o viziune de ansamblu și frumusețea îi poate fi apreciată cu atât mai mult la final.
