Acest volum de versuri al Denisei Duran poate fi citit asa cum „ai citi” un film fotografic ce a surprins zbaterea unui suflet ieșit din trup, încercările sale de a se recunoaște pe sine, de a-și recunoaște trupul, de a reintra în propriul trup. Uneori ai impresia că sufletul își pozează trupul, apoi invers, trupul își pozează sufletul, ca într-un joc nebun ce pare să aibă ca miză prelungirea timpului în care cele două părți vor rămâne separate pentru a se repurifica fiecare în parte, pentru a fi apte să se reunească sub forma unui tot unitar.
Renunțând la metafora filmului foto, aș putea spune că placheta aceasta cuprinde o serie de micro-poeme șlefuite până la esență, ce au ca numitor comun din punct de vedere stilistic și estetic îmbinarea imaginilor dure cu cele sensibile, ca într-un sistem de dublu-helix specific ADN-ului. Și ele chiar par a spune povestea unui anume ADN petrecută real undeva în timpul și spațiul nostru curent, dar totuși departe de ochii noștri incapabili să o perceapă. Inclusiv afișarea titlurilor la finalul fiecărei scântei poetice nu spune altceva decât că totul s-a desfășurat doar în oglindă, în oglinda interioară a eului poetic.
Pentru mine lectura acestor poeme a avut un efectec paradoxal întrucât deși citeam despre o rană deschisă, mie mi se închideau toate rănile. Un fel de cu rana pe rană legând, mesianic.