Fără să exagerez, Între cer şi pământ – romanul lui Jón Kalman Stefánsson este unul dintre cele mai stranii, melancolice şi poetice romane citite în ultima vreme. Straniu pentru lumea nefirească pe care o construieşte în paginile sale: o lume dură, rece, întunecată, o lume a comunităţilor de pescari de pe malurile îngheţate ale unei Islande aproape mitice.
Aici viaţa se desfăşoară după legile locului: rugăciune, trezit în miez de noapte, tras la rame pentru ca barca să ajungă cât mai departe şi pentru a prinde peştele atât de necesar vieţii şi comerţului. Furtunile, bezna de nepătruns, frica de apă aduc moartea repede pe buzele celor picaţi în adăncuri.
Pentru Bárður şi pentru prietenul său, băiatul, mai există însă şi poezie: versuri scrise cu mult timp înainte şi care exprimă mai bine îndoiala şi singurătatea din pieptul lor. Poezia însă e leac doar pentru melancolie, nu şi pentru moartea care pândeşte în răceala furtunilor şi a nopţii. Astfel, aventura celor doi prieteni porneşte într-un miez de noapte, cu mâncatul şi îmbrăcatul pe fugă şi se sfârşeşte tragic, în mijlocul mării darnice în peşti şi flămânde de noi suflete. Cine va scăpa şi cine nu, o întrebare care-şi găseşte răspunsul în acest extraordinar prim volum al scriitorului islandez Stefánsson.
