“Încerc o senzaţie stranie gândindu-mă la toate becurile pe care am uitat să le stingem, în locuri unde nu ne-am întors vreodată… Nu era din vina noastră. De fiecare dată, trebuia să plecăm singuri şi în vârful picioarelor.”

Anii '60 sunt un reper constant în cărţile lui Patrick Modiano: pornind de la o împrejurare neclară petrecută atunci, adusă într-un prezent atemporal al unui narator care trăieşte doar din frânturi ale memoriei şi de pe urma unui trecut nelămurit.

Fiecare nouă carte a lui Modiano este un alt puzzle din existenţa cuiva. De data asta, a unui bărbat îndrăgostit atunci de o femeie despre care nu ajunge să ştie mare lucru, doar faptul că fusese implicată într-o „afacere murdară”. Pornind de la un carnet negru, în care îşi notase la acea vreme câteva nume/întâlniri/detalii, încearcă să reconstituie, în stilul tipic modianesc,  povestea obscură a acelei femei.

Romanele lui Modiano mă uimesc, de fiecare dată, prin capacitatea autorului de a crea cumva o nouă poveste din aceleaşi piese; nu mi-am pierdut interesul pentru ele, deşi personajele şi intrigile se confundă foarte mult de la o carte la alta. Modiano este un caz neobişnuit şi destul de criticat pentru a fi fost gazda unui aşa mare premiu, cum este Nobelul. Iar eu mă încăpăţânez încă o dată să-i iau partea.