Unul dintre marele avantaje când ești dictator este că poți face cam tot ce-ți trece prin cap. În momentul în care te numești Kim-Jong-il, ești mare cinefil și te hotărăști că unul dintre țelurile tale în viață este să faci filme super mișto, măcar la fel de mișto ca cele pe care le-ai tot văzut, pui de răpești cea mai mare acriță și cel mai mare regizor din Coreea de Sud, îi aduci la tine-n Nord, după care ținându-i închiși dar reeducându-i și tratându-i ca pe niște regi, îi combini să facă filme pentru tine.

Din nebunia lui Kim-Jong-il au ieșit, totuși, câteva filme oarecum memorabile, Pulgasari, de exemplu, însă dincolo de asta ne rămâne dovada că în momentul în care ești un dictator cu puteri nelimitate, mintea ți-o ia aiurea și pierzi contactul cu realitatea. Nu degeaba mulţi dicatori demenți erau și mari cinefili, vezi Hitler sau Stalin.

Investigația lui Paul Fischer este exhaustivă pe cât posibil și foarte bine informată, autorul încercând să redea publicului cât mai clar drama celor doi artiști răpiți, trecând peste derapajele mass-media din perioada răpirii cât și peste o serie de cărți care au vânat rolul de bestseller datorită subiectului incitant. Fischer nu oferă o scriitură deosebită, se limitează la a fi jurnalist, dar un jurnalist destul de bun care nu prididește în a căuta și strânge informații cât mai mărunte, dar relevante pentru povestirea pe care urmează să o reconstruiască pentru ochii publicului. O carte interesantă, pe alocuri amuzantă, despre cum de la putere la demență nu este decât un pas.