Harun Khalifa are un tată (aşa cum au majoritatea băieţeilor şi fetiţelor) de profesie povestitor (aşa cum nu prea au nici băieţeii, nici fetiţele din zilele noastre) pe care îl cheamă Raşid Khalifa. Admiratorii îi spun Raşid Noianul de cuvinte, iar duşmanii Şahul de Bla. Tatăl lui Harun este cel mai talentat povestitor din Caşmir, ba chiar din toată zona, dacă nu chiar din toată India - un motiv mai mult decât suficient pentru a fi foarte iubit, dar şi foarte urât. Raşid Khalifa era plin de poveşti şi niciodată nu se repeta. Micul Harun se întreba mereu de unde poate să ştie tatăl său atâtea poveşti, însă el niciodată nu îi dădea un răspuns mulţumitor, ci îl lua oarecum în râs, zicându-i că el bea din Marea de Poveşti.

Doar că într-o zi Harun exageră cu întrebările şi apoi se dezlănţui dezastrul.

Şi dezastrul se dezlănţui cu o furie cum numai în poveşti se poate întâlni, căci doar dezastru poţi numi momentul în care marele Şah de Bla şi-a pierdut darul de a mai povesti şi poveştile. Iar iubita lui soţie l-a părăsit la fel cum au făcut-o şi poveştile: pe nesimţite. Însă ce nu a ştiut Şahul de Bla este că Harun, băieţelul băgăcios şi plin de întrebări are marele dar al imaginaţiei şi că poate fi un adevărat erou.

Salman Rushdie umple acest basm cu fantastic şi oniric, iar Marea de Poveşti îşi uită deschis robinetul şi desenează paginile acestei cărţulii cu creioanele înmuiate în culorile copilăriei. Exerciţiul lui Rushdie este un spectacol lingvistic, iar imaginile te transportă pe tărâmurile fantastice şi pline de neprevăzut pe care Harun poposeşte.