Recunosc că Grimus este unul dintre romanele lui Salman Rushdie care m-au chinuit cel mai rău alături de Ultimul suspin al maurului şi Shalimar clovnul. Motivul este abundenţa de fantastic care creează un fel de labirint filosofic şi magie uşor neclară, pierdută în iţe mitologice şi fantasme orientale. Sigur, această neclaritate se datorează şi faptului că Salman Rushdie este abia la început, acesta fiind primul său roman, neavând încă experienţa necesară pentru a păstra un fir epic fluent şi neştiind deocamdată cum să-şi stăvilească imaginaţia şi forţa exprimării.
Grimus poate fi considerat o poveste în adevăratul sens al cuvântului, iar geniul lui Rushdie întrevede, cu toate că, după cum am spus şi mai sus, abundenţa de cascadorii lingvistice şi poeme în lungi fraze (care, apropo, îmi aduc aminte de modalitatea de construcţie a versetelor din Coran) te inhibă. Una peste alta, una alături de cealaltă, una din cealaltă, romanul de debut al lui Rushdie este mult mai bun decât multe alte romane de debut ale altor scriitori, anunţând drumul fascinant prin meandrele realismului magic specific scriiturii rushdieane.