Pe marginea unui scenariu de film Jan Procházka nota: "Această poveste este pură ficţiune. Lucrurile care au avut loc cu adevărat au fost mult mai îngrozitoare". 

Maryusz Szczygieł trece în revistă, într-un mod jurnalistic exemplar, tocmai faptele dindărătul ficţiunii, izbândind să facă un portret al intelectualităţii Cehiei sub comunişti, o analiză bine pusă la punct, o disecţie pe alocuri dură, tulburătoare, dar documentată şi sinceră, aşa cum doar un străin poate face. O autopsie a Cehoslovaciei, pentru că ce altceva poţi face atunci când te întâlneşti cu un stat recent răposat?

Poate că nu aţi auzit de Karel Gott (cu al său Gottland!!!), de Marta Kubišová, de Karel Fabian sau nici de Carta 77, dar asta nu ar trebui să vă oprească să aruncaţi o privire asupra unui stat paralizat de frică, abulic şi abrutizat aşa cum a fost Cehoslovacia comunistă.

Ce am învăţat de aici încă o dată: că unii polonezi au virtutea exteriorităţii. Dacă Tarski ne-a arătat că doar din afara limbajului poţi vorbi despre limbaj, Maryusz Szczygieł ne-a confirmat că doar din afara unui popor îl poţi zugrăvi aşa cum se cuvine.

Citatul preferat: “De ce să-mi fie frică? Omul nu poate muri de cât o singură dată. Iar dacă moare putin mai devreme, nu face decât să fie mort ceva mai mult timp”.