Frumoșii nebuni ai marilor orașe a fost unul dintre nenumăratele imnuri închinate libertății în perioada regimului comunist. Ceea ce face ca acest imn să fie mai altfel decât celelalte și să rămână astfel, mai viu, în memoria celor ce l-au citit, este fără doar și poate marea concentrare de poezie pe care autorul său o cultivă la tot pasul. Și nu orice fel de poezie, ci numai onirism și suprarealism. Totul garnisit cu umor și ironie din belșug. Din punctul meu de vedere, rămâne emblematică scena „arestării bisericii de gheață” din finalul romanului, ce surprinde foarte bine ura decerebrată a securiștilor împotriva Bisericii și a oamenilor liberi. Romanul este totodată și o „fabulă” urbană, în sensul că cele trei personaje principale – Radu Zăvoianu, Ed Valdera și Cornel Raminski – sunt întruchipările unor persoane publice foarte „la modă” în epocă, și anume: Dan Spătaru, Cornel Dinu și însuși autorul. Ei sunt craii de curte nouă, craii liberi ai Bucureștiului arestat.