Dat fiind faptul că Tetralogia Napoletană a avut un asemenea succes inclusiv în România, am decis să acord o șansă măcar unui roman al Elenei Ferrante. Astfel, am pus mâna imediat ce a apărut pe Fiica ascunsă, un roman scurt cu o temă simplă. Ceea ce m-a impresionat este stilul direct, fără menajamente, prin care personajul-narator, Leda, se îmbărbătează sau se apostrofează pentru acțiuni sau pentru gânduri rușinoase din punct de vedere moral. Această autocritică, din prisma greșelilor făcute ca mamă, o împing să analizeze din alt punct de vedere relațiile cu fetele mai tinere, imprimându-i un simț matern pentru o mamă de 21 de ani, Nina, întîlnită pe plajă, în timpul concediului de vară. Încercările de a intra în vorbă cu ea, lungile analize a jocului dintre mamă și fiica sa dar și a multitudinii de rude a acestei Nine, duc la crearea unei legături care-i va bulversa vacanța. O poveste micuță, de vacanță, scrisă cu un stil deschis, plastic, ce descrie imposibilitățile lumii contemporane de a dezvolta emoții si sentimente adînci. Și un roman ce poate deschide apetitul pentru mai multe cărți ale italiencei.
