Romanul Fiica ascunsă tradus de Cerasela Barbone a fost pentru mine primul contact cu scriitura Elenei Ferrante. Pot afirma încă din acest punct că am fost plăcut surprinsă de stilul autoarei și, de asemenea, de temele abordate de prozatoare în text (e.g.: maternintatea, condiția profesională a femeii într-o societate dominant patriarhală, relațiile defectuoase din cadrul familiei, aleritatea și contactul cu aceasta etc.). Faptul că identitatea scriitoarei ne este încă necunoscută, cumultat fiind cu succesul fulminant pe care Tetralogia Napolitană îl are la publicul și la critica din întreaga lume literară duc spre crearea unui întreg mit în jurul persoanei care se află în spatele „măștii” Ferrante.
În ciuda imposibilității de a asocia textul unei figuri umane concrete, receptarea lui nu trebuie să fie afectată. Interpretările scrierilor lui Ferrante ar trebui, din contră, să devină mult mai laxe, mai nuanțate și mai cuprinzătoare. Afirm acestea tocmai datorită eliminării unei asocieri a ficțiunilor cu o biografie prestabilită, care ar putea influența lectorul spre analogii de natură psihanalizantă sau spre alte matrici și șabloane hermeneutice care au tendința de a face apel la viața autorului pentru a explica textul propriu-zis.
În Fiica ascunsă, autoarea ne-o prezintă pe Leda, protagonista și naratoarea romanului, o profesoară universitară de literatură engleză, divorțată și mamă a două fete trecute de douăzeci de ani, Bianca și Marta. În urma plecării celor două tinere în Canada la tatăl lor, Leda decide să își petreacă vacanța la mare, unde să își pregătească materialele dedactice pentru semestrul care urmează. Ajunsă pe plajă în mica stațiune unde s-a stabilit pentru vară, Leda cunoaște tot felul de personaje, ciudate și interesante deopotrivă, personaje ale căror vieți le va urmări de-a lungul paginilor romanului și în cadrul cărora va și interveni. Deși raporturile care se nasc între naratoare și tânăra mămică Nina, de pildă, pot trezi interesul cititorilor, eu nu am fost absorbită atât de interacțiunile Ledei cu celelalte personaje, cât de monologurile interioare pe care textul ni le dezvăluie în fiecare capitol. Astfel, profesoara universitară de literatură engleză, care se îndreaptă spre 50 de ani, divorțată, mamă a Martei și a Biancăi, ne dezvăluie cele mai intime gânduri ale sale, rememorând fantezii, decizii și episoade care, în pofida faptului că s-au petrecut într-un trecut mai îndepărtat al vieții ei, continuă să îi răscolească conștiința. Fanchețea cu care sunt expuse aceste gânduri, lipsa de afectare a discursului și caracterul profund uman al vocii care le transmite fac din aceste fragmente ale narațiunii, din punctul meu de vedere, o exemplară cartografiere a unui suflet de mamă, de femeie, de om.
