Fâșii de rușine, romanul de debut al lui Cristian Fulaș, aflat la cea de-a doua ediție, spune povestea dură a unui tânăr literat (naratorul, nu i se precizează numele), de profesie traducător, care devine, în preajma vârstei de 30 de ani, dependent de alcool și de droguri. Romanul debutează ex abrupto cu descrierea sfâșietoare a primei crize de sevraj, survenită la scurt timp după o beție cruntă. Însă o nouă gură de tărie face ca totul să pară că revine la normal. Alcoolul repornește, artificial, toate funcțiile, iar viața dependentului își urmează cursul „firesc”: o nouă întâlnire cu prietenii, o nouă beție, o nouă stare de sevraj dimineața, dreasă cu o nouă dușcă și așa mai departe. Adevărat problemă survine atunci când acesta este vizitat de familia Popescu, rudele surorii sale, care îl iau aproape cu forța și îl internează într-o clinică de dezalcolizare. Cu foarte mari eforturi și chinuri groaznice, reușește să se abțină de la alcool o săptămână și starea lui pare să se îmbunătățească. Apoi survine recidiva. Prima recidivă...

Dacă în prima parte a romanului accentul pică mai cu seamă pe neputința fizică a dependentului de alcool de a se ține departe de drogul care îi face atâta rău, în cea de-a doua parte, pe măsură ce personajul dă semne de evoluție în această direcție, războiul se mută în planul psihologic, cel părăsit de toți din cauza viciului său, dezvoltând un întreg șir de întrebări existențiale, încercând să găsească un rost vieții sale, o motivație pentru a merge mai departe. Dar cel mai greu de luptat este cu mustrarea de conștiință, cu rușinea față de cei pe care i-a dezamăgit și mai abitir față de sine însuși pentru că nu se simte capabil să își pună viața într-o ordine firească, să-și ofere sieși confortul unei vieți sănătoase, firești.

Un roman profund psihologic, ce reușește să stârnească întrebări grele despre rostul vieții, nu doar celor ce se confruntă cu vreo dependență, ci tuturor celor ce au conștiința trează.