Cristian Popescu a fost un scriitor extrem de original al generației 80-90, plecat prematur dintre noi în 1995, la doar 35 de ani. Volumul său de debut, Familia Popescu, apărut în 1987, a fost foarte bine primit de critică, Marin Sorescu afirmând despre el că „este un poet insolit, închegat deocamdată în descendență urmuziană”, considerându-l totodată, „peste nivelul lui Cărtărescu”. În acest mic volum de poeme în proză, apărut inițial în colecția„Cartea cea mai mică”, autorul își transformă întreaga familie în personaje de poveste, țesând în jurul fiecăruia câte o aură de mister și plasându-i în situații absurde și decoruri suprarealiste. Așadar, avem de-a face cu un ultim mohican al suprarealismului, cu un continuator al absurdului și cu un actor principal al postmodernismului.

Volumul de față, primul dintr-o serie de Opere, redă primele sale volume antume: Familia Popescu (1987) și Cuvânt înainte (1988), fiind însoțit de un album de familie adnotat de sora scriitorului, Dana Popescu – Jourdy, precum și de reproducerea ediției princeps a volumului de debut. Așadar, o ediție bibliofilă ce are menirea de a readuce în atenția cititorilor de poezie o figură originală a epocii sale, un actor ce nu a apucat să își termine de jucat rolul.