Romanul de debut al lui Houellebecq conține deja o bună parte din temele literaturii sale viitoare, dar și acel aer cinic și nepăsător pe care îl vom tot reîntâlni la personajele sale. Ironic, recitit de curând, romanul pare mai contemporan ca niciodată pentru contextul politic și economic românesc.
Extinderea domeniului luptei e un roman de mici dimensiuni, centrat pe viața unui programator IT, angajat de firma sa într-o serie de proiecte pentru Ministerul Agriculturii din Franța. Discuțiile despre reforma IT a ministerului, despre programe mai performante, despre evaluare și performanță sunt la ordinea zilei, în ciuda unei nepăsări afișate calm de către ambele părți, în ciuda achizițiilor de dragul propagandei, a lucrurilor făcute doar pe hârtie, cât să dea bine în statistici.
În acest labirint birocratic, programatorul nostru e bântuit de diverse atitudini prăpăstioase. Nefericit în viață, incapabil de relații sentimentale, predispus la gesturi imature și vizitat de depresii – unele imaginare, strâns cu ușa de evaluările corporatiste și de o criză a vârstei de mijloc, nimic nu îl mai surprinde și nimic nu pare să-l scoată din propria inerție. Așa că o posibilă relație sexuală pasageră sau încercarea de a-l transforma pe un coleg de serviciu în criminal, coleg eșuat în tentativele sale de a se culca cu femei, măcar cu o femeie o dată în viață – toate acestea sunt gesturi făcute din lehamite, motiv de autoanaliză și de critică cât se poate de cinică.
Romanul lui Houellebecq nu oferă, însă, răspunsuri pentru cititor și nici măcar pentru personajele sale. Realitatea nevrotică pare să țină de permanență, dublată de constrângerile birocratic-capitaliste care automatizează gesturile și viața. Depresia și lehamitea nu sunt decât modalități de evadare permise în această realitate a lui Houellebecq.
