Simțul absurdului se pare că se simte la el acasă în regimurile dictatoriale unde legile nu mai sunt înțelese de nimeni, nici de cei care le dau, nici de cei care sunt obligați să le respecte, unde oamenii, pentru a rămâne întregi la cap, apelează la umor, un umor care sună cu atât mai straniu cu cât apare datorită unor situații reale.
Istorisirile lui Jan Cornelius sunt savuroase și te fac să izbucnești într-un râs sonor care-ți aduce lacrimi în ochi, indiferent de povestește despre strania curiozitate a nemților legată de locul de unde provii, de dubioasele momente în care cetățenii români dădeau nas în nas cu milițienii sau securiștii, sau de întâmplări povestite sau trăite alături de oameni care au mari șanse să devină personaje literare. Jan Cornelius scrie despre o perioadă de tristă amintire și despre un nou început dificil prin care a trecut, însă o face cu un umor dezarmant, reușind să găsească partea amuzantă în tot ceea ce i se întâmplă. Hazul de necaz cu care românul se laudă că l-ar avea în gene, la fel ca și poezia, este un modus vivendi pentru Jan Cornelius, un mod de viață care-l aduce în fața cititorului întru bucuria și delectarea ochilor și a sufletului.