“Dragostea trebuia apreciată fără a cădea în optimism sau pesimism dogmatic, fără a-ţi construi o filosofie din propriile temeri sau o morală din propriile dezamăgiri”
Comparabilă cu „Studii despre iubire” a lui Ortega Y Gasset sau „Despre dragoste” a lui Stendhal, „Eseuri de îndrăgostit” a lui Alain de Botton reia problematica iubirii, însoţindu-şi discursul cu ironia şi obiectivarea specifice secolului XXI.
Asemenea unui chirurg, Botton desface fiecare piesă din mecanismul iubirii, o pune la microscop, ne arată ce este bolnav, ce este sănătos, fără să fie exhaustiv, generalizând dar şi particularizând în acelaşi timp. Nu face exces de emoţii, dar nici nu le tratează cu dispreţ; caută să le explice şi să le înțeleagă. Ceva din atitudinea lui aduce cu cea a unui om de ştiinţă urmărind viaţa unor furnici, dar empatizând totuşi foarte mult cu existenţa lor.
Parcursul relaţiei celor doi de aici ar putea fi povestea oricăruia dintre noi. Deşi relatarea este făcută din perspectiva unui singur personaj, cel care-şi trăieşte povestea, are meritul de a rămâne cumva multilaterală – nelăsând acoperite nici una dintre zonele/ etapele “experienţei”. Atât un sceptic cât şi un romantic vor regăsi ceva din ei în discursul acesta. Botton pune la adăpostul simpatiei/ironiei sale destule contradicţii ale inimii.
Lectura acestei cărți mi-a amintit cumva de „Spuma zilelor” a lui Vian, ca o rescriere în care metafora a fost lăsată deoparte şi filosofia i-a luat locul.
