Efectul pervers este un spectacol grotesc jucat pe scena vieții, în care își dispută atenția publicului „țipătul de  furie” și „singurătatea”. Dar cine este publicul? Publicul poate fi cititorul, dar mai degrabă este însuși sufletul poetei. Pentru că tot războiul pare să se poarte în sufletul ei.

Acest volum de versuri este de fapt o poveste. Aceea a unei tinere maltratată fizic și sufletește de tatăl ei, care ajunge să retrăiască aceleași traume și în compania bărbaților în mâinile cărora încearcă uneori să-și odihnească sufletul zdrobit. Avem de-a face cu o fatalitate a sorții care dă naștere unei disperări fără de margini. Iar singura soluție pare a fi resemnarea și îmbrățișarea singurătății, ca ultim rău necesar admis, spre evitarea nebuniei. De altfel, volumul cuantifică nouă definiții interioare ale singurătății: „singurătatea e o femeie cu sânii goi/ ieșind din apă/ pe care nu o privește nimeni” (II); „singurătatea e o spinare de femeie frumoasă/ care se strînge în poziție fetală/ în lenjeria de pat de două persoane/ noapte de noapte” (IV).

Rămâne totuși refugiul în poezie ca unică formă de supraviețuire, așa cum reiese din chiar poemul de deschidere: „mă întorc la poezie cum m-aș întoarce la mare/ intru în ea desculță/ și goală/ și temătoare/ mai întâi până la genunchi/ apoi tot mai adînc/ pînă la sîni, pînă la umeri, pînă la buze/ iau o înghițitură zdravănă, sărată/ mă las trasă de curenți/ amețesc” (supraviețuire).

Din punct de vedere al stilului, poezia Petronelei Rotar se distinge prin versuri scurte, percutante, imagini puternice, voce ascuțită și nerv, fie el în stare larvară, fie în deplină maturitate. O lectură ca o supradoză de luciditate, o lectură ca o îmbrățișare.