Ecstasy! Hai să zicem că e mai mult speed decât extaz. 

Myashita este acostat de un vagabond în timp ce filma un videoclip în State, care-l întreabă dacă ṣtie de ce ṣi-a tăiat Van Gogh urechea. După care îi dă un număr de telefon. Întors în Japonia sună la acel număr. Femeia care îi răspunde la telefon îi spune că acceptă o întâlnire cu el cu o singură condiṭie: să ia o pilulă de ecstasy pe care să o consume împreună cu o „prietenă intimă“. Ṣi astfel începe nebunia. Keiko, femeia misterioasă, îl supune pe Myashita, iar acesta devine sclavul ei. Povestea care se dezvoltă de aici, trebuie să o descoperi singur.

Nu știu dacă există o conspirație mondială a scriitorilor care scriu acest gen de proză, dar nu m-ar mira dacă la un moment dat s-ar afla că Poe a pus bazele unei organizații secrete din care fac acum parte scriitori precum Ryu Murakami, Chuck Palahniuk și Vladimir Sorokin.

Ryu Murakami poate mai mult, mult mai mult. Şi o arată în alte romane…

Ecstasy este gândit și scris pentru a fi perceput de către cititor precum însuși drogul care dă numele cărții. Însă nu pentru asta este recunoscut Murakami, ci pentru modul său extraordinar de a construi personaje cu sechele adânci pe care nu le pot depăși. Dialogurile și monologurile scrise sunt adevărate filosofii ale demenței pe care doar un scriitor care sondează cu inteligență absurdul și întunericul din sufletul uman le poate concepe.