Nu cred că există cineva care să fi luat contact cu “literatura filosofică” din perioada comunismului şi care să nu cunoască limbajul de lemn, termenii ideologizanţi sau referirile inadecvate la discursurile “specializate” ale lui Lenin, Stalin sau Ceauşescu cu care aceste texte au fost impregnate. E o muncă de cercetător cea pe care o face astăzi studentul pentru a discerne între conţinului articolului, al eseului sau chiar al volumului studiat şi interpretările impuse, deviaţiile cu tentă politică şi contradicţiile firesc ivite din acestea.
Filosofia, ceea ce într-o măsură şi lungă vreme s-a confundat cu studiul filosofic în România a însemnat, aşa cum reuşeşte să ilustreze clar Mircea Flonta o ciudată, condamnabilă, dar şi fericită pe alocuri întorsătură de situaţii şi contexte social-politice în care cele mai grozave oportunităţi de studii, publicare şi traducere se împleteau cu cele mai aberante şi discreţionare momente de cenzură a acestora.
O carte cu un public limitat, selectat poate de două-trei ori, dar o bună perspectivă asupra traiului în comunism, asupra cenzurii şi una încă şi mai lucidă asupra cercetării filosofice de dinainte şi de după 1989.