Într-o lume post-apocaliptică, acţiunea este centrată pe două suflete: un tată şi fiul său. Mama s-a gândit că lumea aceasta este prea grotescă pentru a mai trăi în ea, aşadar s-a hotărât să plece. Nu, gestul ei nu a fost vulgar, a fost pur-omenesc. Realitatea aceasta este diabolică. Viaţa te împinge din spate şi eşti obligat să reacţionezi în feluri în care nu credeai că eşti capabil.

În acest mic roman, dar greu de digerat, nimic nu pare a fi, totul este. Bancnotele pot prea bine să danseze în bătaia vântului, pe marginile drumului, pentru că nimeni nu mai este interesat.

Frica de moarte şi lupta continuă pentru supravieţuire domină povestea. Durerea lăuntrică şi conştientizarea condiţiei omeneşti, inexplicabila (sau nu) cruditate a celorlalte personaje dezvăluie un univers apatic, bolnav, destrămat.

Dar speranţa există. Ea se regăseşte în copilul ce caută “focul”. Copilăria este mult mai importantă decât se poate percepe. Ce se întâmplă mai încolo poate arunca o umbră asupra noastră sau ne poate curăţa de tot ce a fost deja întinat în noi.