Volumul lui Boia despre conceptul de națiune e potrivit ca punct de plecare pentru studii aprofundate. Ca mai toate cărțile recente ale istoricului, și acest eseu discută lejer, fără prea multe detalii și note de subsol, o temă dificilă, aproape periculoasă când vorbim de identitatea europeană. Tema națiunii stă la bazele construcției europene din ultimele secole, așa cum stă și la baza majorității conflictelor mari și mici din secolul XX.
Lucian Boia reia cronologic evoluția conceptului de națiune cu cele două accepțiuni mari (proiect politic – modelul francez și proiect etnic-cultural – modelul german), apoi discută evoluția politică a Europei, pornind de la proiectul latin, apoi cel germanic și sfârșind cu proiectul slavic. Citim despre cum ideea de națiune e un construct înțeles de fiecare cum dorește: fie lingvistic sau etnic, fie teritorial sau impus cu forța pentru a sluji unui proiect politic. Orice accepțiune dorim să alegem, există exemple concrete în istoria Europei. Conceptul Uniunii Europene post-națiune e prea puțin abordat. Sunt abordate însă conflictele mondiale și cele locale (etnice și religioase) care aveau la bază modele naționale.
Volumul, așa cum am spus, merită citit pentru un punct de plecare. Însă ar merita extins (Lucian Boia pomenește puțin Africa cu națiunile sale inventate postcolonial) spre continentul asiatic unde problema națiunii merită deplin dezbătută. Dar și o reactualizare cred că e necesară. Avem, între timp, anexarea peninsulei Crimea, Brexitul, ofensiva islamică și atentatele din Marea Britanie, Franța și Germania, avem ofensiva naționalismului în Ungaria și Polonia și multe alte conflicte care dau o altă culoare temei față de momentul în care acest volum a fost scris.
