Disecție mi-a părut a fi un roman scris cu scopul de a face cititorul să empatizeze cu victimele și supraviețuitorii masacrului din Gwangju, relatînd din perspectiva mai multor personaje desfășurarea confruntărilor absurde dintre forțele armate și cetățenii sud-coreeni în cursul revoltei studențești care a luat o turnură atît de tragică în 1980.

Romanul este împărțit în șase capitole, fiecare narat de către un personaj diferit, vocea unuia dintre ele povestindu-ne post-mortem evenimentele așa cum le-a experimentat înainte și după ce a fost ucis. Să fi fost eforturile prea vizibile de a colora, prin tot soiul de metafore vizuale facile, carnagiul și actele de cruzime? Sau poate faptul că, prin felierea longitudinală pe care o operează asupra evenimentelor, istoria devine confuză și desfășurarea temporală a lucrurilor devine dificil de urmărit, însă eu aș fi preferat oricînd o carte-reportaj mai degrabă decît această dramatizare a unor întîmplări suficient de dramatice în esența lor. 

Disecție e bine încadrat în colecția Musai, dar nu prin valoarea literară, neapărat, ci mai degrabă prin subiectul pe care îl abordează. Cu siguranță, puțini dintre noi au fost curioși să parcurgă istoria modernă a acestei nații atît de înfloritoare în zilele noastre, și pînă la urmă cred că aceasta a fost și intenția scriitoarei, de a ne reaminti că istoria tuturor statelor este pătată de acte de cruzime împotriva propriilor cetățeni, și că manualele și cărțile de istorie nu au cum, privind de deasupra, să pătrundă dimensiunile catastrofale pe care războiul civil le sapă la nivelul individului captiv în eveniment.