Majoritatea scriitorilor este obsedată de o anumită idee, de un anumit persoanaj, de o anumită temă și pe fundamentul acestora și/sau în jurul acestora scriitorii își construiesc întregul edificiu al operei lor. Astfel, de cele mai multe ori, ei devin recognoscibili cititorilor fideli, putând recunoaște un text scris de ei, chiar fără a fi semnat. Obsesia lui Flaubert a fost aceea de a lupta împotriva locului comun, a clișeelor, a certitudinilor netrecute prin ciurul dilematic al nuanțelor, altfel spus, împotriva ignoranței semenilor săi, care, după cum se pare, în epoca sa „se bucura” de o acerbă expansiune. Dovadă că s-a extins până la noi, cei de azi. Dar, pentru a ști împotriva cui lupți, esențial este să îți cunoști dușmanul. Să-l localizezi, să-l prinzi în bătaia puștii. Astfel a luat naștere „Dicționarul de idei primite de-a gata”. Din dorința de a aduna la un loc, de a glosa, clasa și înregimenta întreaga prostie umană.
Deși, oficial, a fost conceput ca un al doilea volum, de tip anexă, al romanului „Bouvard și Pecuchet”, în realitate, „Dicționarul...” a funcționat pe tot parcursul carierei de scriitor a lui Flaubert ca un veritabil perpetuum mobile livresc, în sensul că, pe de o parte era periodic îmbogățit cu formule folosite în alte scrieri, și totodată, anumite elemente deja prinse în paginile sale serveau ca motor de plecare pentru scrieri noi.
Și, cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, romanul „Bouvard și Pecuchet” a rămas într-un singur volum, iar „Dicționarul de idei primite de-a gata” și-a urmat drumul prin lume, de sine stătător. Din punctul meu de vedere, este infinit mai bine așa. Mai ales pentru că este o carte unitară, cu un concept unic, având o personalitate proprie, ce cu siguranță nu ar fi suportat, sub nicio formă, statutul de anexă a unui roman, oricât ar fi fost el de genial.
