O carte cutremurătoare cum rar am citit...
Svetlana Aleksievici a publicat cartea în 1997. Au fost necesari unsprezece ani pentru ca mărturiile celor care au fost actori nevinovați în incidentul Cernobâl să fie auziți.
Fie că au fost lichidatori, pompieri care au intervenit doar la câteva ore de la dezastru, mame care au umblat cu copiii afectați de radiații prin spitale, viitoare mame care erau gravide la momentul exploziei reactorului și care au suferit alături de pruncii pe care-i creșteau în ele, soții care și-au pierdut în doar câteva luni bărbații, oameni simpli care au refuzat să plece din satele și casele evacuate în care au crescut și și-au întemeiat familii, indiferent de gradul de participare, toți martorii își au locul lor în cartea Svetlanei Aleksievici.
Supraviețuitorii Cernobâlului au dreptul să fie auziți, să acuze, să spună adevărul despre faptul că habar nu au  avut ce s-a întâmplat, despre faptul că nu le este frică de radiații pentru că nu le văd, pentru că statul nu le-a explicat, pentru că preferă să moară în locul în care s-au născut, chiar dacă mănâncă adevărate bombe radioactive.
Au dreptul să întrebe de ce nu au fost informați, de ce au fost trimiși oameni la moarte cu bună știință, de ce statul a distrus familii, de ce a preferat să ucidă oameni în floare vârstei prin trimiterea acestora la câțiva metri de reactorul distrus. Au dreptul să întrebe și au dreptul să primească răspunsuri, dacă nu din partea guvernului, atunci din partea lumii. Iar dacă mapamondul nu poate să răspundă, atunci măcar să se gândească la ei, să verse o lacrimă, să spună o rugăciune și să aprindă o lumânare.
Cea mai cruntă poveste postapocaliptică citită vreodată de mine. Și, culmea, nu este ficțiune...