Nu contează că O mie de fărâme nu este pură autobiografie și că ficțiunea împletește evenimentele reale din viața lui Frey. Ceea ce contează, de fapt, este că Frey scrie bine, scrie rapid, scrijelește pe retina cititorului imagini care îl vor bântui.

Niciodată nu am văzut un univers al drogului mai bine zugrăvit și pus în scenă decât cel al lui Frey. Liric și crud, implicat, dar obiectiv, romanul lui Frey este cel al drumului către Iad și înapoi pe Pământ bătut de un suflet închis în colivia iluziilor pe care drogul le stăpânește cu multă dexteritate. Lupta cu demonul  nu se poate duce de unul singur, iar personajul lui Frey are nevoie de aliați. Are nevoie de el  însuși, cel cu mintea limpede și de prieteni care să mai creadă în el și în ceea ce a fost și poate să devină.

Lumea chinuitoare a narcomanilor este înfricoșătoare și pare ireală, însă Frey reușește să-și transporte cititorii fără hurducături direct în universul drogaților pentru a-i lăsa pe cont propriu și pentru a trage învățămintele de rigoare.

Poate Oprah a fost supărată că O mie de fărâme nu a fost chiar memorialistică, dar, din punct de vedere literar, cartea merită o șansă pentru că oferă posibilitatea de a evalua o lume ce nu este atât de îndepărtată precum vrem să credem…