O carte incredibil de incorectă politic, o carte care, dacă s-ar scrie acum, ar trebui interzisă.
Şi pe bună dreptate. Dealurile verzi e un jurnal african de vânătoare, lucru care azi cred că e şi ilegal nu doar imoral, relatarea unei călătorii pe care Hemingway a întreprins-o în Tanzania împreună cu cea de-a doua sa soţie Pauline. Ernest e aici departe de imaginea arhicunoscută a celebrităţii care pătrunde, urmărită de camerele Discovery, pe continentul African. Petrece zile întregi la pândă în liziera pădurii, sau aleargă cu arma în mână prin iarba înaltă, urmărind stropii de sânge, care lucesc negru în lumina soarelui. Nicăieri nu se pune problema moralităţii sau a crimei, din contră, povestea se învârte în jurul obsesiei lui pentru trofee cât mai spectaculoase. Asta şi face deliciul cărţii, într-un fel, pentru că dacă nu îşi poate ţine mândria şi orgoliul în frâu, se ironizează în permanenţă cu sinceritatea dezarmantă şi stilul inconfundabil care l-au făcut celebru.
Nici băştinaşii nu scapă. Hemingway nu dă doi bani pe culoarea pielii lor, pe faptul că sunt pe cale de dispariţie sau că aparţin unei etnii unice de războinici mândri. Îi plăteşte să-i care bagajele sau să-i urmărească vânatul, îi ia peste picior pe cei slabi şi fricoşi sau leagă prietenii sincere şi fireşti cu cei pe care îi admiră.
Într-o atmosferă care aduce aminte de Africa colonială, cu corturi albe şi spaţioase, cu verande pe care se serveşte ceai şi se poartă discuţii spirituale la câţiva paşi de capete de antilope şi lei, retezate şi aşezate la uscat, aici îl vedem pe Hemingway într-unul din puţinele momente în care s-a simţit împlinit. Ce spune asta despre el sau despre noi, cei care citim cartea, nu sunt sigur, dar eu unul cred că poţi să-ţi iei cartea asta la tine şi când te duci să salvezi caii din Letea.