Probabil că toată lumea s-a obișnuit ca istoricul și eseistul Lucian Boia să revină în preajma unuia dintre târgurile mari de carte din capitală cu un volum nou pe piață. O dată sau de două ori pe an, un ritm mai mult decât alert, dar pe care Lucian Boia l-a susținut sistematic cu volume scurte, tratând teme la modă sau teme riscante pentru orgoliul și sentimentul patriotic local.

De data aceasta avem de-a face cu un volum de memorii. Mai bine spus, cu prima parte din memoriile istoricului, pentru că volumul începe cu câteva date despre originile familiei, în special bunicii, și se termină cu momentul absolvirii facultății de istorie. Detalii, mici picanterii, lucruri amuzante din interiorul familiei, dar mai ales portrete ale unor oameni și străzi din perioada imediată terminării celui de-al doilea război mondial. Volumul e concentrat pe copilăria istoricului, cu bunele și relele acelei perioade.

Nu îmi dau prea bine seama la ce mă așteptam când am luat cartea aceasta de pe masa de noutăți. Probabil speram la câteva detalii inedite care să mă contrarieze. Deloc așa! Scriitura e simplă, ușor amuzantă, Lucian Boia trecând cu lejeritate peste anii venirii la putere a comuniștilor, peste problemele familiei cu Securitatea sau cu pierderea serviciului. E un soi de trecere în viteză, ca și cum tânărul Boia nu a resimțit cu adevărat toată acestă perioadă. Apoi școala, liceul, facultatea. Cartea se citește extrem de repede și aduce, totuși, prea puține lucruri noi despre acea perioadă crâncenă pentru a fi considerată un volum de memorii reprezentativ. Mai degrabă citim niște memorii afective, lipsite de tensiune și destinate, cumva, celor tineri.