În zilele noastre, este ceva neobișnuit ca un copil să nu știe ce-i ăla un computer, cum se folosește și, dacă se poate, câteva șmecherii și trucuri pentru impresionat sau pentru zilele în care mașinăria nu vrea să asculte de tine. Aveam zece ani când părinții mei au adus acasa primul calculator, o monstruozitate de Pentium, de câteva ori mai mare decât laptopul pe care îl folosesc astăzi. Pe atunci, ca mai toată lumea, nu știam ce face și la ce-i bun. Ne-am distrat descoperindu-l, am devenit bună în pictură abstractă în Paint și-n jocuri pixelate, ba chiar de vreo două ori am făcut pe programatoarea și am intrat în BIOS, unde am șters (cumva) sistemul de operare (din greșeală). Cui i-e frică de computer? adună laolaltă mai multe astfel de povestiri despre primele întâlniri ale unor oameni interesanți (de bună seamă, scriitori) cu tehnologia. Dintre preferatele mele sunt cea a Danielei Kluz, despre laptopul cu buline, cea a Elenei Vlădăreanu, care mereu îmi amintește de cât era de greu la început să găsesc fiecare buton în parte, sau cea a lui Marius Chivu, care m-a făcut să râd cu capul peste tastatură imaginându-mi voievozii Țărilor Române înfruntându-se într-o ediție live de Lanțul Slăbiciunilor, cu Anne Droid din Doctor Who drept moderator (nu despre asta e povestea, dar eu așa mi-am imaginat).

Ce mi-a plăcut: nici nu mai e nevoie să înșir, deși voi menționa totuși ilustrațiile extraordinare, mai ales coperta.