Llosa este un adevărat maestru atunci când vine vorba de construirea romanelor istorice la limita dintre adevăr și ficțiune, iar Conversație la catedrală este probabil cel mai bun exemplu. „La Catedrala”, un local mizer de la periferia Limei anilor `60, este ales drept loc de întâlnire între doi bărbați cu un trecut comun: Santiago Zavala, ziarist, și Ambrosio, fost șofer al tatălui său, don Fermin Zavala. Cei doi ajung să povestească despre perioada în care Peru s-a aflat sub guvernarea autoritară a dictatorului Manuel A. Odria, însă cei doi reușesc să surprindă perspective diferite. Santiago este un student inteligent, scârbit însă de jocurile politice și de cercurile în care tatăl său se învârte. El hotărăște să întrerupă orice legătură cu familia în încercarea de a-și găsi singur o cale. Viața însă nu e atât de simplă iar Santiago pare a fi mereu la un pas de ratare într-o lume ce pare a se descompune sub presiunea regimului. Toate clasele sociale par a suferi, inclusiv cele bogate, iar Santiago vede cum toate acestea se întâmplă zi de zi chiar în jurul său. 

Venind dintr-un mediu complet diferit, Ambrosio îi prezintă cealaltă față a monedei. Don Fermin este cel care trebuie să se adapteze schimbărilor politice ce au loc și să facă față presiunilor la care este supus. Lumea oamenilor din înalta societate este plină de ipocrizie iar oamenii nu sunt instrumente în ochii conducătorilor. 

Întâlnirea celor două personaje oferă posibilitatea unor scurte meditații pe tema regimurilor autoritare. Vazuți ca niște marionete de către cei aflați la putere, viața oamenilor nu e decât o luptă continuă împotriva regimului care pare a fi un coșmar ce nu se mai termină.