Pentru Mihai, proaspăt student venit din provincie, Bucureștiul e un malaxor al cărui lame se învârt la turație maximă. Colegi puși pe băut și proprietari avizi după banii lui de chirie drămuiți cu grijă, cu toții îl fac pe tânăr să râvnească după zilele mai fericite în care încă nu era nevoit să-și poarte singur de grijă.

Asta până când Mihai decide să se mute în gazdă într-o dărăpănătură de pe Ienăchiță Văcărescu, într-o cameră micuță al cărei singur avantaj era vederea spre Dealul Mitropoliei.

Al doilea roman al lui Bocai e un exercițiu în estetica urâtului. De la zidurile sparte, veceurile înfundate și mobila veche ale ruinei în care stă până la restul chiriașilor bătuți de soartă ce se perindă prin camerele alăturate. Dar cea mai colorată și fascinantă floare de mucegai e chiar proprietarul Toader Constantin, un moș răpciugos care bea prea mult și nu prea are unde să se spele. În ciuda tuturor defectelor, moș Constantin e simpatic de la prima interacțiune cu Mihai, iar Bocai le dezvoltă relația până în puncte înduioșătoare.

Naratorul ne povestește anii studenției și șederea la moș Toader de la mulți ani distanță, cu atât mai evident în text prin autoironie și înțelepciuni de pe urmă. „Constantin" e un roman ce putea ușor să deraieze în șanțul cu sentimentalisme ieftine, dar Bocai navighează cu succes și rămâne, cum a fost și la debut, autentic.