Pe de-o parte povestea: Clegg începe prin a aduna fluturi, însă odată cu primirea unei moșteniri substanțiale și, într-un fel, emanciparea lui financiară, fluturii lui devin din ce în ce mai mari și mai frumoși. Piesa centrală a colecției este Miranda, o studentă la Arte Frumoase, care nu-și găsește suficientă „putere” interioară pentru a-și iubi atacatorul, așa cum acesta speră, însă încearcă să se aproapie suficient cât să-i câștige încrederea, povestindu-i multe despre viața ei, artă și filosofie. Speră ca această încredere să-i aducă scăparea, într-un fel sau altul.

Pe de cealaltă parte, eu: o încercare de sindrom Stockholm, doar că între mine, cititorul, și Frederick Clegg. Experiment eșuat, până la urmă, deși pot să recunosc că am reușit mai bine să înțeleg sentimentele lui. Rațional, aș putea să empatizez cu el, însă ceva din mine se revoltă împotriva unei asemenea încercări. Lectura a fost prilejul unor dezbateri interioare puternice între moralitate și sentiment. Doar fiindcă ne simțim singuri, suntem justificați să facem rău? Dacă am făcut pe cineva să plângă, am vreo scuză dacă și eu eram rănită la rându-mi? În mod normal, aș fi răspuns afirmativ. Însă în cazul lui Clegg, mi-a fost din ce în ce mai greu să dau acel răspuns. Cumva, dintr-un motiv de neînțeles, nu am putut să privesc Colecționarul ca pe o formă de divertisment, o carte pe care o citești doar să-ți treacă mai ușor și mai plăcut timpul.  E mai mult de atât. Până la urmă, cred că am învățat ceva nou citind-o, ceva despre mine și limitele mele morale.