A fost nevoie să reiau lectura acestui aclamat roman pentru că la prima încercare am fost neîncrezătoare în puterea autorului de a-i face premisa plauzibilă. M-a bulversat nivelul de cunoștințe al fătului care ne relatează această tragedie modernă, care mi s-a părut prea ridicat ca să-l poți explica prin numeroasele podcast-uri și transmisiuni radiofonice care ajung la el prin peretele matern.

Odată depășit acest blocaj propriu (pînă la urmă, literatura necesită o anumită deschidere din partea noastră), am intrat în lumea fiului lui Trudy, urmărind împreună cu el cum se țes firele destinului său. Pe tiparul hamletian, McEwan pune în scenă (cred eu) o lectură: o conștiință întîlnește o lume (deocamdată) impalpabilă, asistă fără a putea interveni la nașterea și dezvoltarea intrigii, și mai ales, imaginează întreaga lume folosindu-se de doar cîteva instrumente. Dialogurile, zgomotul pașilor, apăsarea gravitației, clinchetul veselei, acestea sunt semnele cu ajutorul cărora cel închis în pîntec construiește întîi pentru sine povestea trădăriii care abia mai apoi ajunge sub ochii cititorului.

Trudy și Claude pun la cale uciderea lui John, soț, frate și viitor tată. Le urmărim complotul, cu încărcătura lui complicată de adulter, șantaj, lăcomie, vulnerabilitate și teamă prin descrierile fiului nenăscut al lui Trudy, o minte ascuțită, capabilă să analizeze la rece motivațiile și posibilele rezultate ale acțiunilor celor doi. McEwan profită de această tablă proaspăt scrisă pentru a ne vorbi despre iubire, răzbunare, viață și alte obsesii omenești cu o voce ironică și pătrunzătoare.