Inclusă în colecția Armada a editurii Nemira, „Ceva în apă” a fost cel mai tare thriller nihilist citit de mine în ultimii ani, în sensul în care am așteptat într-o tensiune crescîndă pînă la sfărșitul cărți să se întîmple ceva interesant. Absolut degeaba. Nu înțeleg cum și-a făcut loc volumul în colecție, dar sper că poate nu am citit eu cu atenție toate cele peste 300 de pagini. 

Erin, personajul principal al cărții, o duce destul de bine. E logodită cu un tînăr chipeș și bogat pe care îl iubește foarte mult, iar proiectul ei de documentare a vieții deținuților în timpul și după perioada de încarcerare tocmai prinde aripi, făcînd-o să se gîndească plină de entuziasm la viitoarea ei carieră strălucită. Pe nepusă masă, Mark, logodnicul ei pe care îl iubește enorm, își pierde slujba bine plătită, și de aici, ca în viața oricărui om cu ambiții intelectuale, totul o ia la vale. Nunta își mai pierde din strălucire, luna de miere se scurtează, însă cei doi tineri se iubesc, o, Doamne!, la fel de mult, chiar dacă viitorul nu mai pare atît de însorit și se hotărăsc să se bucure de soare într-un loc modest și liniștit: insulele Bora Bora. 

Într-o zi, întorcîndu-se de la scufundări, cei doi găsesc ceva în apă. Nu vă spun ce, dar urmează o înșiruire de evenimente care par să facă parte dintr-un film prost cu spioni, apoi dintr-un thriller cu gangsteri total neverosimil, iar la sfîrșit avem parte de niște crime în pădure la care ne-am așteptat, avînd în vedere cîte scăpări comite autoarea pe parcursul acestui roman. Cea mai proastă parte a cărții mi s-a părut numărul mare de detalii și personaje inutile. E ca și cum Catherine Steadman a înțeles pe dos sfatul lui Pușkin, ăla cu pușca, și pe măsură ce s-a gîndit la un posibil personaj sau intrigă secundară, le-a și inclus, cu lux de amănunte și explicații în acțiune. La final, singurul lucru bun e masajul pe care mi l-am efectuat asupra mușchilor mimici tot minunîndu-mă la fiecare pagină.