Undeva în secolul 21 omul a colonizat sistemul solar, forţat de fenomenul încălzirii globale care sufocă Pământul. Temperaturile au crescut insuportabil de mult, locuitorii  nu pot ieşi pe stradă decât cu aparate portabile de aer condiţionat, Antarctica e destinaţia preferată de vacanţă pentru cei bogaţi, iar posibilitatea măririi capacităţii cerebrale pe cale chirurgicală ameninţă să creeze prăpăstii prea mari între indivizi. Cu toate acestea, colonizarea se face prin recrutare obligatorie, de tip militar. Viaţa pe planete nu e deloc un refugiu în paradis, mai mult un coşmar din praf, piatră stearpă, vânt şi izolare. Pionerii spaţiului trăiesc într-un prezent lipsit de orice viitor, unde impresia de suburbie americană a anilor 50 se împleteşte cu atmosfera sumbră a unei colonii penitenciare. Singurul lor refugiu e consumul de Can-D – un halucinogen colectiv care permite părăsirea propriului corp şi întruparea în universul Perky Pat, o păpuşă tip Barbie.

Ca şi în cazul Barbie, există o întreagă industrie în jurul lui Perky Pat: accesorii, căsuţe miniaturizate, parteneri, peruci, maşini decapotabile, decoruri exotice, chiar şi o formă de organizare religioasă. Şi, bineînţeles, P.P. Layouts – creatorii ei, o corporaţie gigant care nu se dă înapoi de la crimă sau şantaj pentru a-şi atinge obiectivele. P.P. Layouts sunt principalii distribuitori ai stimulentului care le oferă coloniştilor vacanţe imaginare de douăzeci de minute, mici simulacre idealizate ale vieţilor lăsate în urmă pe Terra.

Monopolul P.P. Layouts e ameninţat de apariţia lui Palmer Eldritch, personaj misterios dispărut cu ani în urmă în sistemul Proxima Centauri şi presupus mort. Eldritch s-a întors şi aduce cu el o alternativă la Can-D, o specie de lichen extraterestru denumită la fel de siropos: Chew-Z. Sloganul de marketing al lui Palmer: „Dumnezeu promite nemurirea, noi o oferim”.

Şi aproape că aşa e. Chew-Z oferă consumatorilor abilitatea de a deforma spaţiul şi timpul. Experienţe de câteva minute în lumea reală se dilată până la eternitate în lumile alternative pe care le deschide drogul. Călătoriile nu mai sunt limitate la lumea unei păpuşi, devin adevărate vieţi paralele în care un individ îşi poate trăi şi retrăi la nesfârşit greşelile sau momentele de triumf în încercări absurde de atingere ale idealului, ideal care se încăpăţânează să se sustragă atingerii. Doar că nemurirea oferită vine la pachet cu un nou Dumnezeu care nu promite nimic. Chew-Z începe uşor-uşor să-şi mestece utilizatorii. Într-o răsturnare subtilă de situaţie realitatea, realităţile se deplasează, se fracturează, se amestecă până când nu mai există nici un punct de plecare şi nici o soluţie aparenţă, nici o certitudine în afară de umbra omniprezentă a lui Palmer Elritch, şi el redus la cele trei stigmate din titlu: o mâna robotică, nişte dinţi de oţel şi o pereche de ochi artificiali, un fel de trademark al universului în care se insinuează pe post de demiurg.

Spionaj industrial, sabotaj, bătălii macroeconomice între corporaţii rivale, poveşti de dragoste şi deziluzie, religie, filosofie, concepte morale, realităţi contrafăcute, chimie neuronală; Dick aruncă practic în tine cu idei experimentale din toate domeniile şi deşi nu-şi dă silinţa să dezvolte niciuna până la capăt, ele prind viaţă de la sine, te obligă să devii o parte din intrigă. Cele trei stigmate... e un joc de oglinzi, personajele nu sunt deloc viu conturate, unele sunt amestecate în poveste doar cât servesc unei idei, apoi sunt uitate în realitatea următoare. Nu apuci să te ataşezi de nimeni, e foarte puţină carismă vehiculată aici, poate chiar intenţionat scriitorul lasă goluri în caracterele lui că să le umpli singur cu întrebările tale, îţi lasă loc să iei atitudine, să iei parte la halucinaţie. Dacă face asta, atunci îi iese, pentru că la final te simţi exact ca atunci când proaspăt trezit dintr-un coşmar refuzi să adormi la loc pentru că ţi-e frică ca în spatele pleoapelor să nu te aştepte strălucirea metalică a celor trei stigmate...