După ce citisem diverse cărți despre atrocitățile care s-au întâmplat de-a lungul timpului și încă se mai întâmplă în țările latino-americane precum Cuba, Mexic, Columbia, Chile, iată că a venit vremea să fac cunoștință și cu nebunia brută din Argentina.

În această colecție de proză scurtă, Mariana Enriquez ilustrează o serie de fapte desprinse parcă din filmele thriller sau horror nord-americane, în care personajele, în mare parte femei, cel mai probabil alter-ego-uri ale autoarei, se confruntă cu cele mai atroce forme ale dezumanizării ființei umane: copiii violați și decapitați în ritualuri satanice, tineri abuzați de poliție și aruncați în râu spre a muri și spre a li se șterge urmele, copiii născuți cu diformități din cauza poluării excesive, adolescenți ce își ruinează viața devenind toxicomani pentru a nu mai vedea sărăcia și frustrarea ce îi absorb pe părinții lor, nebunie, deznădejde, moarte.

Ceea ce face diferența dintre scenariile de film hollywoodiene și prozele Marinei Enriquez este faptul că asupra prozelor acesteia planează o mare doxă de real. Se știe că autoarea este și jurnalistă, iar mare parte dintre întâmplările relatate în această carte, dacă nu chiar toate, pornesc cu siguranță de la fapte reale, pe care aceasta le-a îmbrăcat în hainele ficțiunii. Dar nu în cele de duminică, pentru că pe acolo nu pare să existe conceptul de duminică, ca zi a odihnei, ci în hainele rupte și ponosite ale realității. Pentru că nici cosmeticele nu dau bine pe orice chip, ci doar pe cel aflat deja frumos. Acolo unde nu poți înfrumuseța cu forța, e mai bine să lași realitatea realitate.