După cum o spune şi titlul, Agilulfo, personajul central al operei lui Calvino, nu există. Într-un fel, e vorba de un roman fără personaj principal, unul în care sunt înregistrate doar faptele lui. Dar privind în felul acesta, i-am aduce o nedreptate lui Agilulfo. Mai ales că faptele îi fac cinste: cel mai cinstit, cel mai ordonat, mai viteaz, mai harnic şi mai polişat dintre toți vajnicii paladini care îl însoţesc pe Carol cel Mare în lupta împotriva păgânilor. Un CV impresionant deţinut de o armură goală, ţinută la un loc doar de sentimentul datoriei. Sigur, există şi momente de derută: noaptea târziu, când somnul îmbrăţişează totul, pe Agilulfo îl găsim numărând căpiţele şi paiele din ele şi stele. Orice, numai să îşi menţină concentrarea şi să nu se dezintegreze. E şi normal. Ce ar putea face, în somn, simţul datoriei? Ar putea ordinea şi logica să viseze?

După cum e normal, de altfel, ca Agilulfo să fie ţinta unor iubiri pătimaşe. Ce domniţă, oricât ar fi de războinică, nu şi-ar dori un bărbat perfect? Ce tânăr nu şi l-ar dori ca prieten şi sfătuitor? Orice nebun ar accepta să îi fie scutier, şi asta chiar se întâmplă şi, bineînţeles, nu ar fi fost un roman dacă nu ar fi apărut idealistul revoltat care şi l-ar alege ca antagonist. Cine dintre noi, vă întreb, nu îşi doreşte să se compare şi să trăiască în raport cu o fiinţă perfectă care pe deasupra are şi avantajul de a nu exista, lăsându-ne orgoliul neatins? Oastea lui Carol se târăşte ca o râmă grasă şi leneşă pe urmele unor fapte legendare, pe care împăratul ei le-a uitat de mult, într-o poveste plină de un umor sobru care subliniază cu precizie chirurgicală toate atributele şi paradoxurile condiţiei de a fi.