Pe imaginea lui Eugène Ionesco s-au lipit de-a lungul timpului mai multe etichete: a fost considerat eretic după ce a publicat cartea Nu, anti-român, după ce și-a exprimat în dese rânduri adversitatea față de tot ce este românesc și, bineînțeles, părintele teatrului absurd. Dar ca orice etichetă, fiecare dintre acestea nu a făcut altceva decât să scoată în evidență doar chestiuni care l-au caracterizat mai mult sau mai puțin în anumite momente ale vieții, cu precădere în perioada primei tinereți. Dar cititorul trebuie să știe că Eugène Ionesco nu a fost doar eretic, anti-român și părinte al teatrului absurd. El a fost mult mai mult decât toate acestea la un loc. A fost un om ce a simțit pregnant fiecare trăsătură a ceea ce înseamnă omenesc.
În Căutarea intermitentă îl descoperim pe adevăratul Ionesco. În cartea aceasta, reprezentând jurnalul său intim, ținut la vârsta senectuții, sunt surprinse toate trăirile lui autentice: dragostea nețărmurită față de familia sa, perpetua oscilare între modestie și vanitate în ceea ce privește destinul său literar, posteritatea sa, dar mai ales, zbaterile sale fără de răgaz în ceea ce privește esența dumnezeirii, împărtășirea de aceasta, însușirea unei vieți bine-plăcute în fața lui Dumnezeu.
Personal, am citit cartea cu creionul în mână și am subliniat la fiecare pas. Pentru că aproape fiecare gând și fiecare trăire a lui Ionesco mi se păreau revelatoare în cel mai înalt grad. Iar la final, am rămas câteva momente fără grai.
