Un basm modern, o fantezie pentru adulţi, improvizaţie pentru adolescenţi, sute de instrumente bine acordate cântând la maximum o piesă hazlie, o comedie absurdă cu Larry Davis şi Hugh Laurie, un exerciţiu de imaginaţie şi umor, un experiment pe seama cititorului.
Michael Jackson, zeul Eros (Ramazotti?) cu licenţă, în nici un caz unul contrafăcut, James Joyce, un motan infatuat venit în regatul Ditaï Nasul să le găsească soţi celor trei prinţese năsoase Hermina, Sandrina şi Carina, personaje precum Scepticus Graphone, Radiana Elasticova sau Miaus Maximus, toate se amestecă într-un cocktail după care cititorul are să se aleagă cu o ameţeală straşnică încât n-o să mai ştie care e realitatea şi care e închipuirea, iar dintre închipuiri nu va mai şti care e implauzibilă şi care e de-a dreptul absurdă. Dar nu e până la urmă acesta rolul fanteziei fără margini?
Prinţesa preferată: „Sandrina îşi vedea fericită de treabă în celebra ei grădină, unde creştea cele mai ciudate plante. Avea copaci crănţănitori, cu chipsuri în loc de frunze. Avea orhidee-fotoli, cu flori care se deschideau în moalele cerului. Avea iederă locuită de cărăbuşi de aur, care-şi luau zborul numai când cineva se gândea la un cărăbuş de aur. Avea păpădii dansatoare care îţi îndeplineau nu ce dorinţă voiai tu, ci ce dorinţă voiau ele. Aveau tufişuri de fragi răutăcioşi: dacă treceai pe lângă ei şi furai câteva boabe, ţi se văicăreau zile întregi în stomac făcându-te «jeg», «târâtură», «gherţoi» şi câte şi mai câte. Toată ziua, Sandrina inventa noi soiuri de plante şi se întreţinea cu cele vechi. Chiar ea mi-a spus într-o zi liniştită: «În grădină, nu mă plictisesc niciodată. Iar plantele au nevoie de mine (Uneori, când vorbea, Sandrinei îi scăpau flori dintre buze şi se îneca uşor cu cuvintele. Iar alteori chiar păsări de mici dimensiuni.)”